Întunericul, singurul meu însoțitor – partea 1

Dintre toate nefericirile pe care le experimentează oamenii, boala este mai adâncă decât toate celelalte. Este sabia lui Dumnezeu ce lovește dintr-odată… Atunci când sunt sărac, îmi lipsesc unele lucruri, iar atunci când sunt izgonit, îmi lipsește tovărășia altor oameni, însă în boală îmi lipsește propria persoană. John Donne

„M-am luptat cu boala psihică manifestată clinic de-a lungul ultimului sfert de viață”, mărturisește Kathryn Greene-McCreight, autoarea cărții Întunericul, singurul meu însoțitor. Un răspuns creștin la bolile psihice. Titlul cărții este dat de ultimul verset al Psalmului 88, care în traducerea Book of Common Prayer (1979), spune: „Și întunericul îmi este singurul însoțitor”

„De fapt, se pare că am trecut prin primul episod depresiv, pe atunci nediagnosticat, pe când aveam doar 12 ani. Prima depresie clinică majoră diagnosticată a fost un episod post-partum, după nașterea celui de-al doilea copil, în timpul studenției. Depresia aceea a durat, cu intermitențe, câțiva ani. După aproximativ cinci ani am trecut printr-un episod maniacal, care mi-a schimbat diagnosticul în tulburare bipolară. Curând după episodul maniacal a apărut iarăși depresia majoră, iar pe parcursul următorilor câțiva ani am fost spitalizată de cinci ori și am trecut prin două serii de terapie electroconvulsivantă, pentru tratarea depresiei majore. Cam la cinci ani după primirea diagnosticului de tulburare bipolară, am descoperit întâmplător alături de doctorul care mă îngrijea, „cocktailul” potrivit pentru creierul meu, iar de atunci starea mea s-a îmbunătățit continuu, reușind să evit depresia și mania.”

M-am bucurat că această carte a fost tradusă și la noi, pentru că umple un gol în privința unei abordări creștine a bolilor psihice, biserica nefiind încă pregătită să răspundă nevoilor unor astfel de persoane și mai ales să înțeleagă natura bolilor și să îi ajute pe suferinzi să răzbească. Consider că este o carte potrivita și pentru cei care poate nu s-au confruntat niciodată cu astfel de boli, însă își pun întrebări referitoare la legăturile dintre minte, suflet, trup, sau vor să afle povestea plină de speranță a unei persoane care a biruit încercarea cu ajutorul lui Dumnezeu.

Kathryn Greene-McCreight povestește experiența sa cu diversele tratamente, cum spitalul i-a devenit loc de refugiu, cum s-a mobilizat familia ca să treacă împreună, întregi, prin aceste situații, relația cu psihoterapeuții, efectul asupra copiilor săi, terapia cu electroșocuri sau modul în care se raporta la psalmi ca propriile rugăciuni pentru a scăpa de „dușmani” – nu dușmanii fizici ai psalmistului, ci simptomele tulburării bipolare.

„Elementul central al acestei cărți nu este experiența mea cu durerea, scrie Kathryn, ci mărturia modului cum Dumnezeul triunic lucrează prin durerea unui creștin ce suferă de o boală mintală. Aici vom găsi cheia pentru a ne concentra asupra teocentricului, nu asupra antropocentricului, asupra Dumnezeului triunic, mai mult decât asupra sinelui.

„Trebuie să recunosc că, în pofida aversiunii mele față de medicamente, că substanțele care m-au ajutat realmente au fost un fir din funia țesută de Dumnezeu, ca o coardă de salvare aruncată spre mine atunci când intrasem în cădere liberă. „Funia împletită în trei nu se rupe ușor” (Ecclesiastul 4:12). Cele trei fire ale funiei mele erau: cel religios (închinarea și rugăciunea), cel psihologic (psihoterapia) și cel fizic (tratamentele medicale, spitalizarea și exercițiile fizice).”

Depresia nu înseamnă doar să gândești negativ. Depresia nu înseamnă doar să fii „deprimat”. Ci înseamnă să fii dus până la capătul absolut al puterii tale de a îndura și, sincer vorbind, să simți că de acolo ești azvârlit în gol. În mod similar, mania înseamnă mai mult decât o frenezie mentală, mai mult decât euforie și mai mult decât geniu creator în acțiune. Individul bolnav pur și simplu nu poate să se descotorosească de această stare, să iasă din ea sau să își încetinească procesele mentale. Deși Dumnezeu poate, fără îndoială, să adune cioburile și să le lipească iarăși într-un mod nou, acest lucru se poate întâmpla numai dacă creierul deprimat iese cu bine dintr-un asemenea episod, revenind printre cei vii. Atunci când ești în cădere liberă, o asemenea posibilitate pare cu totul inimaginabilă. Creștinii care nu au experimentat simptomele bolilor mintale – euforia maniei, prăpastia depresiei, talmeș-balmeșul cognitiv al schizofreniei, teroarea psihozei – trebuie să încerce să înțeleagă că așa stau lucrurile, chiar dacă nu le pot înțelege.

Paranoia, pe de altă parte, nu este altceva decât narcisismul dus la extrem. Este neplăcut, necreștin. „Doamne, ce se întâmplă cu mine nici nu pot spune. Mintea mea gonește, zbârnâie, frazele se contopesc, ideile curg fără oprire, ce se întîmplă, calmează-te, calmează-te odată, exagerezi. Depresie maniacală? Asta spuneți că am? Dar e ridicol. Știți ce, e o greșeală, o confuzie absurdă. Și dacă exagerez, dacă inventez toate chestiile astea, iar dumneavoastră aveți de gând să mă tratați ca pe un epileptic căzut pe podea, pradă convulsiilor… Vă mulțumesc pentru preocupare. Dar chiar nu vreau să iau niciun medicament… Pe ce perioadă? Două zile? Cinci zile?… Șase luni? Poate toată viața? Păi, cine-i nebun aici? E pur și simplu absurd. Nici măcar nu mă cunoașteți. Vreți să continui să iau Zoloft, pentru a nu fi deprimată, și în plus să iau și Depakote ca să nu devin cumva prea fericită, și Ativan pentru a nu fi panicoasă?”

„Vreau cu disperare să nu îmi iau medicamentele. Depresia este puțin spus îngrozitoare, însă hipomania, situată imediat sub pragul maniei, este distractivă. Înainte să fac un pas mai departe, spre mania propriu-zisă, este de-a dreptul remarcabilă. Mă simt ușoară, rapidă, sclipitoare, fascinantă, chiar și pentru mine însămi. Mania nu doare așa cum doare depresia. Depresia înseamnă că fiecare gând, fiecare moment de trezie mă durea. Fiecare fărâmă de conștiință mă durea, palpita, mă ardea. Mania era exact opusul: fiecare respirație, fiecare mișcare, fiecare moment, fiecare imagine dinaintea ochilor mei, fiecare gând sclipea, scânteia ca fermecat, mă umplea de extaz”, mărturisește Kathryn.

Soțul meu, Matthew, nu vrea decât să mă ajute. Mă tot întreabă ce poate face în acest sens. Spune că se simte de-a dreptul neajutorat. Chiar este neajutorat, iar eu la fel. Nu avem ce face. Sau poate că da. Te rog, nu suferi din cauza mea. Căci aș citi asta pe chipul tău, iar durerea mea ar crește. Poartă-te cu mine într-un mod practic, realist. Kathryn este iarăși deprimată. Sau când trec printr-un episod hipomaniacal, nu te teme de mine. Nu te înfuria pe mine pentru că vorbesc prea mult, pentru că am prea multă energie. Nu este vina mea că oscilez între o extremă și alta. Îmi dau seama că este o provocare imensă să mă iubești într-o vreme ca aceasta. Însă doar așa pot fi ajutată.”

„Atunci când nu este legată de iubirea lui Dumnezeu, ci doar de gesturile aleatorii de bunătate ale oamenilor care se întâmplă să fie mai bine-dispuși decît tine, sintagma „iubirea te ajută să răzbești” nu este decât o platitudine. Pe de altă parte, iubirea umană, poate fi cu siguranță un canal prin care se revarsă iubirea divină, chiar și pentru cei care nu recunosc adevăratul izvor al iubirii. Dacă despre iubirea lui Dumnezeu, pe care o vedem pe chipul lui Cristos Isus, ni se făgăduiește că ne va scoate la liman – o iubire care se reconfirmă până la ultimul hotar, chiar și pentru cei urâți și nedemni de iubire, ca noi – atunci afirmația că iubirea vindecă depresia este, de fapt, singura lumină ce strălucește în tunelul cufundat în întuneric. Această constatare mă face să mă întreb cum pot supraviețui depresiei oamenii ce suferă de această boală și nu sunt încredințați de iubirea necondiționată a lui Dumnezeu, care să îi țină pe cale (chiar și atunci cînd nu simt sau nu înțeleg încredințarea aceasta). Poate că ei nu au o viziune atât de pesimistă (sau realistă) asupra iubirii omenești. Un lucru este cert: sunt creștină: cum voi supraviețui eu depresiei? Doamne, Te rog, ajută-mă să supraviețuiesc! Trebuie să Îi îngădui lui Dumnezeu să mă atingă prin acei oameni care, prin harul Său, au puterea de a iubi dincolo de capacitatea umană firească.”

Acestea sunt doar câteva frânturi din luptele pe care Kathryn le-a dus cu tulburarea bipolară. În următoarea postare vom afla cum a permis ea ajutorul din partea altora, dându-ne astfel idei despre ce anume putem face noi înșine pentru cei aflați în astfel de suferințe.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s